Cand eram mic, ma bucuram de venirea primaverii de parca eu o aduceam. Scapam de la scoala topaind in ritm de pasul strengarului.
Ma trezeam alergand de nebun pe strazi in drum spre casa. Aproape ca-mi tineam mainile cat sa cuprind lumea.
N-o cuprindeam, ea era prea mare iar bratele mele prea mici.
O cuprindeam doar pe-a mea.
Imi placeau poeziile si stiam sa le si recit, iar Vestitorii Primaverii, poezia scrisa de Cosbuc, imi placea de ma cacam pe mine.
Radeam cu lacrimi. Radeam sincer. Eram mai „eu”.
Acum rad tot sincer, sunt tot eu dar fara lacrimi. Bucuria exista, dar la intensitate scazuta.
Atunci plangeam doar cand ma loveam. Acum de labil si stresat ce-s.
Atunci era mai misto, acum nu prea.
Mancam untura pe paine. Presaram sare pe felie si ieseam in fata blocului fericit de parca serveam caviar.
Intorceam felia invers, cu partea unsa in jos sa se creada ca e paine goala si tiram. Ca de vedeau ceilalti copii ca luceste ceva pe ea trebuia … Citeste mai departe